CUVÃŽNT ÃŽNAINTE

Lecturi, muzici si oameni

"Ma gîndesc uneori ca sînt o masina de tocat. O monstruoasa masina de tocat din care, ca niste viermi fara sfîrsit, cuvintele se tîrasc afara. Sînt o masina de tocat, o moara silentioasa care macina amintiri, care zdrobeste lecturi, muzici si oameni, sînt un mixer ciobit ce amesteca fragmente de mituri prafuite si idei prinse în zbor, sînt o razatoare neuronala care asterne pe hîrtie o pasta compacta în care înca se mai pot citi zîmbetele prietenilor, rînjetele necunoscutilor, gemetele iubitelor, cafeaua de dimineata ori micul dejun luat la 12."

Nimeni nu poate vorbi mai bine despre un scriitor decît el însusi. Aceste cuvinte, extrase din cartea pe care o aveti sub ochi, îmi par a prinde esenta lui Marian Coman scriitorul, cel care scrie despre prieteni, despre iubite, despre necunoscuti care au lasat urme adînci în memoria omului si ziaristului. Pentru ca Marian Coman este un ziarist care scrie proza. Sau poate ar fi mai adevarat sa spun ca este un prozator care scrie (si) la ziar. Hai sa topesc cuvintele, asa cum face si el în cartea lui de debut, si sa zic asa: cu ochi de ziarist si mîna de scriitor, Marian Coman ne încînta prin prozele sale. Pentru ca trebuie sa fii daruit ca sa observi viata de lînga tine, sa vezi personaje în cei care, întîmplator, uneori doar pentru cîteva clipe, îti trec pe dinainte. Pentru ca trebuie ca o entitate absoluta si necunoscuta sa-ti picure în pix harul, pasta care transforma un dialog banal, auzit în tren sau la coada la bancomat ori în fata blocului, în literatura

Marian Coman scrie si publica de vreo zece ani - exact zece ani sînt de cînd debuta cu o proza în suplimentul Supernova al cotidianului Evenimentul din Iasi, sub ochiul atent, sever si pertinent al lui Dan Dobos -si îmi este tare greu sa folosesc, pentru scrierile lui, cuvinte, sintagme si sigle ca SF, fantastic, imaginar sau orice altceva am mai putea inventa pentru a smulge adevarul de la locul lui si a-l marginaliza sub talpa prejudecatilor si a inertiei.

Marian Coman publica literatura de zece ani, si fie ca o face în reviste si antologii de gen (ca Supernova, Alternativ SF, Lumi Virtuale sau România SF 2001 - antologia nasita de Dan-Silviu Boerescu - ori Alte lumi, alte legende si Quasar 001), fie ca o face în reviste si antologii mainstream (ca Noesis sau Liternet 2002), efectul este acelasi: cititorii si criticii, ceilalti scriitori (asta-i culmea, nu?) sînt atrasi de scrisul lui, gasesc acolo un "ceva" care spune "aici e literatura buna" si ramîn cu numele lui în gînd, si-l amintesc cînd discuta cu prietenii ori cînd scriu cronici. Ovidiu Bufnila scrie un articol întreg despre povestirea Nopti albe, zile negre - cea care da si titlul acestui volum. Iulia Popovici scrie în România literara nr.34 din 2002, recenzînd antologia Liternet, ca "Marian Coman (...) si Petre Barbu (...) sînt autorii de remarcat în volumul trei"

Si, din nou, fie ca participa cu textele lui la concursuri din aria SF, fie ca e vorba de concursuri mainstream, Marian Coman ia premii. Asa cum s-a întîmplat cu un an-doi în urma, cînd a luat doua premii importante, cîte unul de fiecare, sa nu se certe cele doua "tabere" pe tema "e al meu - ba nu, e-al meu". Si poate ca asa si trebuie sa fie lucrurile astea. Ne uitam peste gard, în curtea vecinilor din Europa si America, si vedem cum David Mitchell este nominalizat pentru Nebula si Man Booker Prize, iar Susanna Clarke cîstiga Hugo si World Fantasy, dar e nominalizata si la Man Booker Prize pentru acelasi roman. De altfel, Marian chiar spune, pentru Observator cultural: "mi-as dori sa dispara etichetarile". Sa speram ca vor disparea într-o buna zi. Si poate ca si Marian Coman va fi unul dintre motive. Poate ca, citindu-i povestirile, multi fani SF vor îndragi literatura mainstream, iar multi cititori de "literatura mare" vor descoperi frumusetile unui text SF. Pentru ca, oricum am numi-o, literatura ramîne literatura

Nopti albe, zile negre este o carte despre prietenie, în primul rînd. Prietenia care trece dincolo de moarte, care pastreaza amintirea ca pe un fel de realitate virtuala în care Catalin, personajul-prieten, a schimbat o lume cu alta si traieste mai departe în cartea lui Marian Coman. Prietenii sînt nemuritori, ca si cartile…

Nopti albe, zile negre este o carte despre copilarie. O copilarie traita cu cheia agatata de gît, visînd la portocale care "se dau" - iar în cartea asta portocalele chiar se dau, cineva - un alt copil - arunca o lada de portocale de la balcon si copiii din curte se bat pe ele -bine scrisa, cumplita secventa! O copilarie traita la oras si la tara, în care obiceiurile si cultura populara oraseneasca invadeaza satul, dar si invers (remarcabila povestirea Sevan, cu fait clab-urile ei, dar si cu personajele care traiesc pentru ca istoria lor e scrisa în Divina tragedie, cartea lumii)

Nopti albe, zile negre este o carte despre dragoste, cu tot ce are ea bun si rau, cu iubite care exista chiar si dupa ce nu mai sînt, dar care pot sa nu existe atunci cînd sînt, cu motto-
uri ca acesta, "...tie, pentru ca stiu sigur ca ai existat...", de o infinita tristete, asa cum numai dragostea poate fi în bucuria ei

Sa-ti dea Dumnezeu sanatate, Marian Coman, si sa scrii, sa scrii, sa scrii... Iar noi sa te citim, vezi bine

MICHAEL HAULICA

Text