BARBATUL LA PATRUZECI DE ANI. UN FEL DE PREFATA LA UN ROMAN TULBURATOR

INCIPIT
Michael Haulica, pe care am avut placerea sa-l cunosc acum mai bine de un deceniu, iar apoi am schimbat episodic mesaje pe e-mail, este un fel de papa al "miscarii sf-iste" de vîrsta mijlocie. Era cît pe ce sa scriu "vîrsta tînara", si brusc mi-am dat seama ca nu mai sîntem, nici unul dintre noi, chiar asa de tineri! Fapt care, pe lînga inconveniente, are si o seama de avantaje, cum ar fi ragazul si rabdarea pe care ti le ofera pentru a scrie carti precum cea pe care tocmai o prefatez. Care apartine si, mai mult!, nu apartine domeniului. De altfel, de multa vreme, m-am obisnuit sa nu mai evaluez cartile plecînd de la criteriul tematic, ci de la cele care tin de constructia operei ca atare. Prin urmare, un roman istoric, politic sau de dragoste nu e neaparat mai bine scris, mai bun, doar pentru ca apartine acestor zone tematice. Dar nici un roman sf sau politist nu pleaca, din punctul meu de vedere, cu un handicap din aceasta pricina. Sînt atîtea productii Sandra Brown ori Danielle Steele proaste si atîtea carti de Asimov, Tolkien, Farmer sau John Le Carré bune, încît ar trebui sa bat la usi deschise cu mica mea teorie tema-tic-axiologica. Daca nu se întîmpla asa - si nu se întîmpla! - nu e doar vina putinatatii puterii mele de convingere, mai poate fi vinovata si inertia culturala în care ne place, multora dintre noi, sa ne complacem, sa zabovim.

Animator de cenacluri si conventii, autor de literatura de gen, creator de publicatii de profil, mentor pentru cei mai tineri decît noi, el este unul dintre cei care au încercat - si în buna masura au si reusit - sa suplineasca plecarea dintre noi, la începutul anilor nouazeci, a lui Dan Merisca, probabil cel mai "periculos" animator al domeniului din generatia noastra, cel mai eficient "agent al celorlalte lumi" dintre noi toti. Acum, cel putin aparent, Michael Haulica s-a mai domolit, ceea ce nu-l împiedica sa monitorizeze, competent si cu saptamînala regularitate, evenimentele domeniului în interesanta sa rubrica din noua editie a Observatorului cultural. O rubrica pe care si eu o citesc la fel de regulat, cu interes si placere, si care, probabil, alaturi de permanentizarea si multiplicarea paginilor de interviu, da un aer mai viu, mai "la zi", publicatiei în noua sa formula.





UN ROMAN TULBURATOR


Dar sa las consideratiile introductive si sa vin în miezul lucrurilor, adica la romanul de fata. Despre care spun, înainte de altceva, nu doar ca mi-a placut, ceea ce nu necesita argumente!, ci si ca este un roman foarte bine scris si foarte bine construit, ca beneficiaza deci de o arta a compozitiei - esentiala în cazul oricarui roman - rara, situata foarte aproape de zona, la fel de rara, a desavîrsirii. In ce ma priveste, cred ca este cel mai bun roman - si citesc romane! - dedicat crizei de la patruzeci de ani a barbatului, cumva similara crizei de la treizeci de ani a femeii, de care a dat sama acum mai bine de o suta de ani Balzac. Nu spun ca tema n-a mai fost explorata, spun doar ca niciodata - ca om care a trecut prin ea! - nu mi s-a parut a fi atinsa atît de exact, în întreaga sa complexitate si ambiguitate. In fond, povestea poate sa para simpla - un barbat de 44 de ani si o spre-femeie de 17 si tot ceea ce se întîmpla între ei. Daca o sa exclamati Lolita, desigur ca o sa va înselati. Pe de o parte, chiar daca scris de un barbat, în romanul citat esentiala e eroina, si doar prin contaminare personajul masculin principal. Pe de alta, Nelia Dor, care e Roxana, care este întemeitoarea primului roxanat s.a.m.d., nu este totusi o nimfe-ta, ci deja o femeie, chiar daca foarte tînara, parînd înca si mai tînara daca alaturam vîrsta sa vîrstei personajului masculin. In fine, aceasta fabuloasa întîlnire amoroasa este pretextul/prilejul reamintirii lantului de femei cu care i s-a intersectat viata pîna în momentul pe care îl definim ca prezent. Si astfel sosesc în memoria personajului si în mintea noastra Mordelia, Melissa, Sara Blu - cea care da si titlul romanului -, Ravi, asupra careia voi reveni, s.a.m.d. E chiar tusant cum gestul erotic de azi zguduie memoria si readuce în actualitate femeile de ieri si alaltaieri.

Insa nu doar acest procedeu, cumva al încapsularii, al "matrioskai", confera farmec romanului. El este, pe deasupra, foarte viu, foarte bine scris. E o aglomerare, nu de idei, care l-ar fi transformat în ceva uscat si, probabil, tezist, ci de senzatii. Toate simturile, vazul, auzul, mirosul, gustul, tactilitatea, sînt puse în miscare, detaliile realiste, ale lumii exterioare - o evocare scurta a mineriadei, a parlamentarismului bastinas etc. -, aduc "carnea si sîngele" necesare oricarei fictiuni adevarate. Haulica spune "oamenii trebuie sa traiasca cu toate cele cinci simturi" si are dreptate. As adauga doar ca si scriitorii trebuie sa procedeze aidoma, iar autorul nostru o si face. De altfel, cînd este vorba despre dragoste - si despre asta este vorba! - ar fi si absurd sa ramînem în lumea acorporala a ideilor. Amorul platonic nu exista nici macar la Platon!

Prin urmare, Haulica are un control perfect asupra compozitiei romanului sau. Si înca n-am amintit chestiunile ce tin de remarcabilul sau spirit de observatie a detaliului, a celui semnificativ, cum ar fi zîmbetul femeii, privirea ce-si schimba culoarea dupa "futaiul" reusit etc. Cuvîn-tul dintre ghilimele e un citat. De altfel, autorul nu face economie la cuvintele inexistente în DEX, dar nu este nimic contrariant în asta. De ce? Pentru ca utilizarea este "realist-functionala", nu simpla exihibare. Dar si datorita faptului ca relativa violenta de limbaj este extraordinar de bine completata, contrapunctic, de o remarcabila, cum sa spunt, duiosie a atitudinii - a personajului, dar si auctoriala. Desi am mari dubii ca, în cazul acestui roman, distinctia este foarte pertinenta! Sînt prea bine surprinse unele tipuri de traire ca sa nu suspectezi autobiograficul, ceea ce, în cazul unui autor care si-a trait tineretea în lumea sf-ului, e cu atît mai surprinzator! De altfel, exista o replica a personajului care ne conduce la pastrarea acestei indistinctii: "Scriitorul Michael Haulica e barbatul care mi-as dori sa fiu".

REALITATE SAU WIRELESS

Dar a parasit vreodata Michael Haulica cu totul lumea sf-ului, fie si pentru scrierea acestui roman? Greu de spus, greu de raspuns. Pentru ca - am promis ca voi reveni asupra personajului feminin Ravi - niciodata nu vom sti de fapt daca si cînd sîntem "în realitate", fie si cea conventionala, construita de scriitor, sau în "wireless", în cyber-spatiu, în virtualitate, în extraordinarul program construit de Ravi, "colega de slujba", la un moment dat, a personajului principal - poate (si) a autorului? Faptul ca un întreg capitol al cartii este scris ca schimb de e-mailuri nu ne ajuta cu nimic în înlaturarea acestei ambiguitati. Care, de altfel, nici nu trebuie înlaturata, pentru ca este chiar acea calitate - o qualité maîtresse - a romanului care te tine mereu în alerta, în priza, nu te lasa sa transformi lectura activa în placuta odihna. Si, de altfel, aceasta ambiguitate de substanta este însotita de alta, la fel de substantiala, legata de statutul relatiei dintre scriitor, orice scriitor, si biografia care îl poarta prin lume: "Cîte din îndragostirile mele au avut ca obiect femei reale si cîte n-au fost decît personajele de care m-am îndragostit înainte de a exista în paginile mele? În cîte n-am mai apucat sa vad femeia pentru ca se nascuse deja personajul". Da, excelente întrebari, chiar daca nu vom reusi sa atam vreodata raspunsul!

Pentru ca era vorba de întrebari, anul trecut, prietenul nostru Mircea Cartarescu a pus o întrebare potrivita: De ce iubim femeile? Din pacate, n-a izbutit si un raspuns pe masura întrebarii. Am senzatia ca, mai degraba, un raspuns pertinent, chiar daca - firesc, de altfel - de o profunda si parca eterna ambiguitate, poate fi cautat în paginile acestui roman tulburator al lui Michael Haulica. Sa fie primit!

15-16 Septembrie 2005, în Iasi

Liviu Antonesei

Text